Litigiu de muncă. Calea de atac și termenul în care se poate promova aceasta

De dată relativ recentă în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 356/08.05.2019 a fost publicată și menţionăm faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din , de la data publicării (în cazul de față de la data de 08.05.2019) decizia CCR este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor.

Menționăm faptul că, prin decizia mai sus-amintită, CCR, cu unanimitate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 215 din sunt constituționale în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate. 

Care este conținutul textului legal menționat de CCR în Decizia nr. 873/18.12.2018? 

Art. 215 din Legea dialogului social nr. 62/2011: “Termenul de apel este de 10 zile de la data comunicării hotărârii”. 

Cum și-a motivat autoarul -în esență- excepţia de neconstituţionalitate? 

Prevederile constituționale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind previzibilitatea legii și ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia a susținut faptul că prevederile legale criticate nu sunt coroborate cu cele ale – Codul muncii și cu cele ale Codului de procedură civilă, astfel încât să permită justițiabililor să constate în mod corect calea de atac, precum și termenele în care se pot acestea promova în materia litigiilor de dreptul muncii. De asemenea, Legea dialogului social nr. 62/2011 face trimitere la un alt termen, care nu se regăsește în cuprinsul Codului de procedură civilă. 

Cum a motivat CCR -în esență- decizia sa? 

Examinând excepția de neconstituționalitate, s-a observat că dispoziția criticată este cuprinsă în capitolul VI – Conflictele individuale de muncă și se referă la termenul de promovare a apelului împotriva hotărârii prin care instanța de fond s-a pronunțat în privința cererii referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă.

Referitor la critica de neconstituționalitate formulată prin raportare la dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind previzibilitatea legii, s-a constatat că, în jurisprudența sa, CCR a reținut că una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative. În acest sens, CCR a apreciat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (….).

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este în special cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele Cantoni împotriva Franței, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi – S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (hotărârile pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru- Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

În consecință, având în vedere aceste considerente de principiu, se constată că dispozițiile legale criticate au un înțeles precis și neechivoc, întrunind exigențele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, astfel încât nu aduc atingere art. 1 alin. (5) în componenta sa privind previzibilitatea legii.

În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3), s-a constată că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, se observă că, prin dispozițiile legale criticate, legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen. De altfel, CCR a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite (…..).

De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum și art. 129, care prevede că “Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac. Prin urmare, termenele procedurale instituite de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispozițiilor constituționale invocate mai sus.

Mai mult, din examinarea susținerilor autorului excepției de neconstituționalitate rezultă că acesta nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci compară mai multe prevederi legale între ele. Or, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. Or, aceasta nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de interpretare și de aplicare a normelor legale în situația unor eventuale contrarietăți între acestea.

Ai nevoie de Legea nr. 153/2017? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de !

comentarii

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: [email protected]

Fara comentarii

Scrie un comentariu