15 Decembrie, 2018

Accident auto cu vătămări corporale: cine suportă cheltuielile medicale?

Deși sunt posibile mai multe situaţii subsecvente, ÎCCJ a dat o îndrumare unitară, lămurind şi chestiuni de principiu care, anterior, au permis interpretări diferite în practica instanțelor. 

Norma de drept intern care se aplică este dată de art. 320 din privind reforma în domeniul sănătății, republicată, care prevede următoarele:

“Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.

 (2) Furnizorii de servicii care acordă asistența medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidență distinctă a acestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relație contractuală această evidență, în vederea decontării, precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.” 

Aspectele puse în discuție privesc următoarele chestiuni:

1. dacă persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia poate fi obligată la plata către un spital de urgență a cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, în situația în care autorul vătămării:

a) nu a fost identificat (inclusiv atunci când persoana vătămată nu îi dezvăluie identitatea); sau

b) atunci când acesta nu răspunde penal, deoarece persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea penală ori a intervenit împăcarea părților;

2. dacă, în ipoteza unui răspuns negativ la prima problemă de drept, autorul vătămării poate fi obligat la suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în situația în care acesta nu răspunde penal datorită faptului că a intervenit împăcarea părților. 

Clarificările de la ÎCCJ

În urma unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație şi Justiţie a dat o decizie – din care realizăm sinteza de faţă – în care problema de fond constă în plata contravalorii cheltuielilor de spitalizare și de tratament medical efectuate de furnizorul de servicii medicale în limita pachetului de bază, dacă este vorba de o persoană asigurată, sau în limita pachetului minimal, dacă este vorba de o persoană neasigurată. Iată ce considerente a avut în vedere completul ÎCCJ.

- Subiect activ al raportului juridic obligațional este furnizorul de servicii medicale, care are un drept de acțiune directă pentru recuperarea acestor cheltuieli. Subiect pasiv este persoana care, prin fapta sa, a adus atingere sănătății altuia sau, după caz, persoana care, prin fapta sa culpabilă, și-a adus atingere propriei sănătăți.

- În ceea ce privește prima problemă de drept: aplicând prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, în cauze în care furnizorul de servicii medicale a formulat acțiunea în contradictoriu cu victima agresiunii, care suferise o vătămare corporală ca urmare a faptei unui terț, unele instanțe au apreciat că aceasta poate fi obligată la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, în situația în care autorul vătămării nu a fost identificat (inclusiv atunci când persoana vătămată nu îi dezvăluie identitatea) sau atunci când acesta nu răspunde penal, deoarece persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea penală ori a intervenit împăcarea părților. În susținerea acestor soluții jurisprudențiale s-a reținut fie existența răspunderii civile delictuale a victimei (pentru faptul nepunerii la dispoziție a datelor necesare titularului acțiunii sau pentru neefectuarea demersurilor necesare în vederea tragerii la răspundere penală a autorului agresiunii), fie îmbogățirea fără justă cauză.

- Procedând în acest mod, instanțele au ignorat cadrul procesual creat prin promovarea acțiunii, în temeiul normei legale speciale. În ipoteza în care victima a suferit o vătămare a sănătății prin fapta culpabilă a unui terț (nu ca urmare a propriei fapte culpabile), textul legal examinat conferă furnizorului de servicii medicale calitate procesuală activă exclusiv în situațiile în care cheltuielile de spitalizare și tratament medical sunt solicitate de la persoana care prin fapta sa a adus daune sănătății altei persoane. – De aceea, în toate situațiile în care, fiind vorba de o vătămare produsă prin fapta unui terț, unitatea sanitară s-a îndreptat cu acțiune pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare împotriva victimei agresiunii, iar nu a autorului vătămării, temeiul de drept al acțiunii nu poate fi prevederea specială cuprinsă în art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care este de strictă interpretare și aplicare.

- Au existat soluţii în care subiect pasiv a devenit însăși victima, iar cheltuielile de spitalizare și tratament medical nu mai sunt rezultatul faptei prejudiciabile săvârșite inițial de către autorul agresiunii, ci rezultatul faptei victimei, constând în omisiunea victimei de a-și da concursul la identificarea și tragerea la răspundere a autorului agresiunii. O asemenea construcție juridică ignoră, însă, faptul că prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare și tratament medical este rezultatul direct al faptei culpabile a autorului agresiunii și s-a produs în patrimoniul unității medicale anterior faptelor de omisiune imputate victimei, astfel încât acest prejudiciu nu poate fi considerat rezultat al conduitei ulterioare a victimei.

- Un eventual prejudiciu pe care victima l-ar fi produs unității medicale, prin faptul că nu a dezvăluit identitatea autorului vătămării, nu a formulat plângere penală sau și-a retras plângerea penală ori a intervenit împăcarea părților, nu se confundă cu prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare și tratament medical și nu poate fi cerut pe temeiul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ci doar printr-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

- În ceea ce privește fapta ilicită, unele instanțe au reținut că pârâtul, victimă a agresiunii și beneficiar al serviciilor medicale, nu a făcut demersuri pentru identificarea autorului agresiunii, nu a furnizat unității medicale datele de identitate ale acestuia sau nu a formulat plângere penală pentru ca cel vinovat să poată fi tras la răspundere.

- Aceste fapte imputate victimei nu pot fi calificate ca ilicite, în condițiile în care nicio prevedere legală nu stabilește în sarcina victimei unei agresiuni obligația de a identifica agresorul și de a furniza unității sanitare datele de identificare.

- Dreptul persoanei vătămate de a formula sau nu plângerea penală este un drept potestativ, iar rațiunile subiective care determină persoana în cauză să nu depună plângerea nu pot fi cenzurate de instanța de judecată, câtă vreme însuși legiuitorul, stabilind că pentru anumite infracțiuni urmărirea penală este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, a înțeles să îi lase acesteia dreptul de a alege dacă se adresează sau nu justiției penale.

- Retragerea plângerii prealabile de către victima agresiunii sau împăcarea intervenită între partea vătămată și autorul agresiunii nu pot fi calificate ca fapte ilicite, care să justifice antrenarea răspunderii delictuale a victimei agresiunii, câtă vreme cele două instituții de drept procesual-penal sunt reglementate în Codul de procedură penală [art. 16 alin. (1) lit. g)] drept cauze legale care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.

- Îmbogățirea fără justă cauză nu poate constitui temei al obligării victimei agresiunii la cheltuielile de spitalizare și tratament medical, deoarece una dintre condițiile pentru aplicarea acestui mecanism juridic, astfel cum rezultă din art. 1345 din Codul civil, este aceea ca îmbogățirea să fie lipsită de o cauză justă. Or, prestarea serviciilor medicale de către unitatea sanitară s-a făcut în baza prevederilor legale care instituie acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil și nediscriminatoriu, oricărui asigurat, potrivit art. 219 alin. (3) lit. g) din Legea nr. 95/2006.

- Ca atare, temeiul acordării asistenței și îngrijirii medicale victimelor agresiunilor este unul legal, astfel încât cheltuielile efectuate de unitățile sanitare nu pot fi recuperate de la beneficiarii serviciilor medicale prin mecanismul îmbogățirii fără justă cauză.

- În ceea ce privește cea de-a doua problemă de drept, referitoare la posibilitatea obligării autorului vătămării la suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în situația în care acesta este cunoscut, însă nu răspunde penal datorită faptului că a intervenit împăcarea părților, se apreciază că această cauză de înlăturare a răspunderii penale și de stingere a acțiunii civile nu stinge și dreptul la acțiune conferit prin lege unității sanitare de a recupera cheltuielile efectuate cu îngrijirea medicală a victimei.

- Împăcarea părților este un act de înțelegere între făptuitor și persoana vătămată, prin care, în condițiile legii și pentru anumite infracțiuni, se înlătură răspunderea penală și celelalte consecințe ale săvârșirii infracțiunii.

- Fiind un act juridic bilateral, acesta produce efecte relative, între partea vătămată și autorul agresiunii, în ceea ce privește despăgubirile pe care victima le-ar fi putut pretinde pentru sine în cadrul procesului penal. Dreptul furnizorului de servicii medicale de a solicita pe cale civilă obligarea autorului vătămării la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată este un drept distinct, prevăzut prin legea specială în patrimoniul unității medicale și care nu poate fi stins printr-un acord între victimă și autorul agresiunii.

- Ca atare, unitatea sanitară va putea să își exercite dreptul de a recupera cheltuielile de spitalizare și tratament medical efectuate cu îngrijirea victimei în cadrul unui proces civil separat de procesul penal, îndreptat împotriva autorului vătămării, însă, în litigiul civil, va trebui să dovedească existența elementelor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția pârâtului.

ÎCCJ a stabilit, în concluzie următoarele:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților.

În interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților.

Soluţia a fost aprobată prin Decizia nr. 22/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 17 ianuarie 2018.

Ai nevoie de Legea nr. 95/2006? Poți cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de !
comentarii

Despre autor  ⁄ Eugen Staicu

Eugen Staicu este redactor colaborator la TheWorldAthome.ro. Contact: legestart.

Fara comentarii

Scrie un comentariu