23 Octombrie, 2018

Ce se întâmplă cu o decizie de concediere adoptată de un organ necompetent?

Prin cererea formulată de contestatorul L.A.C., în contradictoriu cu intimata Universitatea L.B. Sibiu, s-a solicitat anularea deciziei nr. 287/30.06.2009 emisă de intimată, obligarea intimatei la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu drepturile actualizate, indexate, majorate și reactualizate cuvenite acestuia pentru perioada 30.06.2009 la zi și  dispunerea reintegrării contestatorului pe funcția avută anterior.

În dovedirea acțiunii, contestatorul  a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri. 

Ce apărări concrete a formulat intimata  în cauză?

Intimata  a formulat întâmpinare ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care acesta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. 

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat?

Prin sentința civilă nr. 1050/02.02.2011 pronunțată de  Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a admis cererea formulată de contestatorul L.A.C., în contradictoriu cu intimata Universitatea L.B.  Sibiu. În consecință, s-a anulat decizia nr. 287/30.06.2009 emisă de intimată; a fost obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu drepturile actualizate, indexate, majorate și reactualizate cuvenite acestuia pentru perioada 30.06.2009 la zi și s-a dispus reintegrarea contestatorului pe funcția avută anterior. 

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către intimată şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost confirmată sau infirmată de instanţa superioară? Cum a argumentat instanța superioară hotărârea respectivă?

Da, sentinţa instanţei de fond a fost atacată cu recurs de către intimată, iar  curtea de apel a respins recursul ca nefondat.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa superioară a avut în vedere următoarele considerente:

Criticile exprimate în motivarea recursului nu pot fi primite, Tribunalul procedând corect atunci când a admis acțiunea în sensul menționat prin dispozitivul sentinței atacate.

Prin decizia nr. 287/30.06.2009 emisă de către recurenta-intimată, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al intimatului-contestator, contract în baza căruia acesta din urmă  ocupa funcția de profesor universitar; în drept au fost invocate prevederile art. 115, 116 lit. f, 119-123 din  [1], dar și o serie de dispoziții cuprinse în Carta Universității “LB” și Codul Etic al aceleiași universități.

O astfel de decizie face parte din categoria celor prin care s-a aplicat o sancțiune disciplinară (desfacerea contractului individual de muncă, prevăzută de art. 264 alin. (1) lit. f) din , actualmente art. 248 alin. (1) lit. e) din Codul Muncii).

Ca atare, îi sunt întrutotul aplicabile prevederile art. 267 și 268 din Codul Muncii (actualmente art.  251 și art. 252), întrucât este vorba în realitate despre o concediere disciplinară.

Deci, decizia contestată în prezentul proces trebuie să respecte cerințele decurgând nu numai din conținutul textelor relevante din Legea nr. 128/1997, dar și pe cele impuse prin normele imperative și de ordine publică  ale Codului Muncii (indicate anterior), de la care nu se poate deroga.

Înainte de toate, este necesar ca măsura concedierii să fi fost dispusă cu respectarea procedurii prevăzuta de lege, în caz contrar intervenind sancțiunea nulității absolute prevăzute de Codul Muncii.

Prin expresia “procedura prevăzută de lege” folosită în cuprinsul textului de lege prev. de Codul Muncii, se înțelege ansamblul condițiilor pe care legea le impune pentru valabilitatea unei decizii de sancționare cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al unui salariat (așa numita concediere disciplinară).

Este vorba despre condiții care vizează procedura de emitere a deciziei, dar și cele ce țin de forma pe care aceasta trebuie să o îmbrace potrivit legii.

În primul caz, avem de a face cu aspecte de procedură reglementate prin dispozițiile relevante ale Legii nr. 128/1997 ce se completează cu cele de drept comun ale Codului Muncii (de exemplu, art. 267 (actualmente art.  251) referitor la procedura cercetării disciplinare prealabile), în cel de-al doilea avem în vedere elementele de legalitate (formale) la care face trimitere art. 268 (actualmente art.  252) din Legea nr. 53/2003.

Sub cel dintâi  aspect se constată că au importanță dispozițiile art. 116 și 119 din Legea nr. 128/1997.

Art. 116 prevede că:

“Sancțiunile disciplinare, care se pot aplica personalului prevăzut la art. 115, în raport cu gravitatea abaterilor, sunt:

a) observație scrisă;

b) avertisment

c) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizația de conducere, de îndrumare și de control, cu până la 15%, pe o perioadă de 1 – 6 luni;

d) suspendarea, pe o perioadă de până la 3 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții didactice superioare sau pentru obținerea gradelor didactice ori a unei funcții de conducere, de îndrumare și de control;

e) destituirea din funcția de conducere, de îndrumare și de control din învățământ;

f) desfacerea disciplinară a contractului de muncă.”

Art. 119 statueaza urmatoarele:

“(1) Sancțiunea disciplinară se aplică numai după efectuarea cercetării faptei sesizate în scris, audierea celui în cauză și verificarea susținerilor făcute de acesta, în apărare.

(2) Pentru cercetarea abaterilor săvârșite de personalul didactic prevăzut la art. 115 se constituie comisii formate din 3 – 5 membri, dintre care unul reprezintă organizația sindicală din care face parte persoana aflată în discuție sau un reprezentant al salariaților, iar ceilalți sunt cadre didactice care au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea. În comisiile de cercetare a abaterilor personalului didactic din învățământul preuniversitar pot fi incluși si inspectori școlari.

(3) Comisiile de cercetare sunt numite de:

a) consiliul profesoral al unității respective, pentru învățământul preuniversitar;

b) consiliul facultății sau consiliul departamentului, pentru sancțiunile prevăzute la art. 116 lit. a) și b);

c) senatul universitar, pentru sancțiunile prevăzute la art. 116 lit. c) – f);

d) consiliul de administrație al inspectoratului școlar, pentru aparatul propriu și pentru conducerile unităților direct subordonate;

e) ministrul educației și cercetării, pentru funcțiile prevăzute la art. 25 lit. b) și pentru conducerile unităților direct subordonate.”

Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a acestor două articole de lege rezultă că în cazul în care sancțiunea disciplinară aplicată a fost cea a desfacerii contractului individual de muncă  unui profesor universitar (situația din speța de față), comisia de cercetare trebuie numită de senatul universitar.

Normele juridice în discuție au caracter imperativ și de ordine publica, orice încălcare a lor sancționându-se cu nulitatea absolută a măsurii disciplinare aplicate.

În cauză, după cum se constată din analiza actelor și lucrărilor dosarului, comisia care a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă a intimatului-contestator (profesor universitar căruia i s-a aplicat sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă) a fost numită nu de senatul universitar, așa cum cere imperativ art. 119 lit. c din Legea nr. 128/1997, ci de către biroul acestui senat.

Așa fiind, este legală și temeinică dispoziția din sentința recurată prin care s-a dispus anularea deciziei contestate, acest act juridic fiind emis cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, caz în care devin incidente prevederile art. 267 alineatul 1 din Codul Muncii (actualmente art.  251 alineatul 1 din Codul Muncii).

Nu are nicio relevanță și nu poate fi primită apărarea recurentei în sensul că biroul senatului universitar asigură conducerea operativă, iar senatul nu se poate întruni ori de câte ori se săvârșește o abatere disciplinară.

Câta vreme legea impune în mod ferm ca într-o situație precum cea din pricina de față, comisia de cercetare disciplinară să fie numită doar de către senatul universitar, această cerință trebuia respectată întocmai de către recurenta-intimată, dându-se eficiență astfel principiului fundamental al supremației legii prevăzut de art. 1 alin. (5) din .

Biroul senatului asigură conducerea operativă, dar nu are atribuția legală de a numi comisia de cercetare disciplinară prealabilă. Arogându-și o asemenea competență, a comis un exces de putere și o nelegalitate.

Cât privește împrejurarea că senatul nu s-ar putea întruni ori de câte ori se săvârșește o abatere disciplinară, trebuie arătat că nu are nicio importanță din perspectiva respectării legii.

Dacă norma juridică impune această cerință ca fiind obligatorie, senatul universitar se va întruni ori de câte ori este necesar, în primul rând pentru că legea trebuie respectată, iar nu eludată sau ocolită.

În al doilea rând, rațiunea dispozițiilor art. 119 alineatul 3 lit. c din Legea nr. 128/1997 a fost aceea că funcția de profesor universitar este una de maximă importanță și anvergură, astfel că este deținută de persoane de o calitate umană și intelectuală atât de înaltă, încât nu s-ar putea concepe în cazul lor decât în mod excepțional posibilitatea de a săvârși abateri disciplinare atât de grave și de dese încât senatul universitar să fie convocat de mai multe ori decât este necesar în cursul unui an universitar.

S-a afirmat de catre recurentă și că “în ședința din data de 29.06.2009, când a avut loc ședința ordinară a Senatului, acesta a validat, în unanimitate, componența comisiei de cercetare numită de Biroul Senatului.” Această aserțiune va fi și ea îndepartată, deoarece nulitatea absolută este acea sancțiune de drept civil ce nu poate fi acoperită în niciun mod și pe nicio cale (prin confirmare, ratificare, etc.), ea fiind prevăzută de lege pentru a interveni în acele situații în care s-au încălcat dispoziții legale imperative și de ordine publică, ce protejează un interes general-obstesc.

Relativ la faptul că s-ar fi pronunțat hotărâri judecătorești irevocabile în sens contrar celui din sentința recurată, este necesar a preciza că astfel de hotărâri nu constituie izvor de drept (așa numitul precedent judiciar) și nici nu instituie vreo obligație în sarcina altor instanțe învestite cu rezolvarea unor pricini identice sau asemănătoare.

De altfel, contrar celor statuate la nivelul Tribunalului Sibiu, Curtea de apel face trimitere la decizia civila nr. 876/R/15.04.2010 a Curții de Apel Cluj – Sectia civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori si familie, aflată în copie la filele 13-20 din dosarul Tribunalului București. Prin această hotărâre irevocabilă s-a reținut, într-o speță asemănătoare între aceleași părți din prezentul proces.

Toate cele ce preced demonstrează netemeinicia primului motiv de recurs și justifică înlăturarea acestuia ca atare.

Aspectele susținute prin celelalte motive de recurs nu se mai impun a fi analizate, întrucât au caracter accesoriu și chiar dacă ar fi luate în considerare, nu ar putea determina modificarea sentinței atacate prin înlăturarea dispoziției de anulare a deciziei contestate. Acest act juridic rămâne lovit de nulitate pentru argumentele de drept prezentate mai sus și care nu pot fi invalidate nici chiar în situația în care respectivele motive ar fi întemeiate, tocmai pentru că dacă există o singură cauză de nulitate ce se menține (a fost arătată anterior), aceasta duce la desființarea întregului act și considerarea acestuia ca fiind inexistent. 

Extras din Decizia nr.4160/14.07.2011, Curtea de Apel Bucuresti-Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, 


[1] Legea nr. 128/1997 este actualmente abrogată prin

Ai nevoie de Codul muncii? Poţi cumpăra actul la zi, în format PDF şi MOBI, de !

Despre autor  ⁄ Mădălina Moceanu

Mădălina Moceanu este specialist cu o experienţă de peste 15 ani în domeniul dreptului, ea colaborând atât cu societăţi din mediul privat, cât şi cu societăţi din mediul public. Totodată, este autoarea/coautoarea a zece cărţi de specialitate în domeniul dreptului. Contact: [email protected]

Fara comentarii

Scrie un comentariu

заказ воды

Наш нужный сайт , он описывает в статьях про копирайтер.